Consideraţii privind Biserica catolică românească de rit oriental
Biserica Catolică (termenul provine din cuvântul grec καθολικός – Katholikos – adjectiv care are sensul de universal) declară a fi „unica Biserică a lui Hristos, pe care în Crez o mărturisim ca fiind una, sfântă, catolică şi apostolică, pe care Mântuitorul nostru, după Învierea Sa, a dat-o grija lui Petru (cf. In 21,17) şi a celorlalţi Apostoli pentru a o conduce şi extinde”, şi declară că „această Biserică, constituită şi organizată în această lume ca o societate, subzistă în Biserica Catolică, guvernată de către succesorul lui Petru şi episcopilor în comuniune cu el”.
Biserica Catolică există, în forma sa actuală, în biserica condusă de episcopul de Roma, Papa (acum Benedict al XVI-lea), şi de toţi episcopii în comuniune cu el, neexcluzând faptul ca Biserica Catolică să poată subzista, în grade diferite, chiar şi în alte biserici care nu sunt în comuniune cu episcopul de la Roma. În interiorul bisericii catolice, există două identităţi majore, şi anume cea occidentală şi cea orientală. Grupul de biserici orientale include pe cele tradiţie alexandrină sau coptă, antiohiană sau siro-occidentală, armeană, caldeană sau siro-orientală şi bizantină sau de constantinopolitană. Aceste biserici au un rit propriu lor şi sunt biserici „sui iuris” (adică de drept propriu), conduse de un arhiepiscop sau patriarh, şi se diferenţiază printr-o mai mare autonomie, cum vedem in Conciliul Vatican II, în Decretul privind Bisericile Catolice Orientale „Orientalium Ecclesiarum”.
Până în anul 1054, Biserica a fost una. Deşi se indică anul 1054 ca an în care s-a produs ruptura dintre Biserica din Orient şi cea din Occident, despărţirea a fost rezultatul unei lungi perioade de separare treptată între cele două Biserici. Principalele cauze ale schismei au constat în disputele asupra autorităţii papale (Papa a susţinut autoritatea asupra celor patru patriarhi de orientali, pe când aceştia susţineau că primatul patriarhului de la Roma a fost doar de unul onorific, şi că autoritatea sa este numai peste creştinii occidentali), precum şi includerea termenului „Filioque” în Crezul niceno-constantinopolitan; au existat, de asemenea, alte cauze, mai puţin semnificative, inclusiv variante ale unor practici liturgice şi revendicări conflictuale de jurisdicţie.
Biserica s-a împărţit din cauza chestiunilor doctrinare, teologice, lingvistice, politice şi geografice, iar fractura fundamentală nu a mai putut fi lipită. Au fost, de fapt, două reunificări formale: Conciliul de la Lyon (1274) şi a Conciliul din Ferrara-Florenţa (1438-1439), dar ambele cazuri au fost refuzate de ortodoxie, întrucât liderii spirituali care au luat parte la aceste „uniri”, şi-au depăşit competenţa. Chiar următoarele tentative de reconciliere între cele două biserici nu au reuşit.
„Întoarcerea” unei mari părţi a creştinilor răsăriteni a fost posibilă numai în secolul XVI-lea când ucrainenii s-au întors sub conducerea Bisericii de la Roma, eveniment intrat în istorie sub numele de unirea de la Brest-Litovsk (1595-1596), a urmat apoi, la scurt timp, unirea unei părţi a românilor din Transilvania 1697-1701 (Transilvania ocupă azi 41,5% din teritoriul României). Aceste comunităţi ecleziastice, iniţial ortodoxe, şi-au schimbat jurisdicţia, iar actualmente sunt numite Biserici Catolice de rit oriental (sau greco-catolice).
Centrul eparhiei române Unite a fost oraşul Blaj, situat în inima Transilvaniei, care acum este Arhiepiscopia teritoriului. Graţie bisericii greco-catolice poporul român s-a reîntors, după aproape un mileniu, la legăturile privilegiate cu Roma, la rădăcinile latinităţii românilor. La scurt timp după Unire, primii tineri români din Transilvania au fost trimişi la studii superioare, la şcolile mari din Occident, la Viena şi la Roma. Dar, din păcate, orientarea pro-occidentală şi comuniunea cu Sfântul Scaun a acestei biserici, au împins regimul comunist, în anul 1948, imediat după al Doilea Război Mondial, la suprimarea ei.
Astfel, între 1948 şi 1989, Biserica Română Unită cu Roma (greco-catolică), a fost obligată să trăiască în secret (în catacombe). Episcopii, preoţii şi credincioşii au fost închişi şi ucişi, după cum au fost confiscate lăcaşurile de cult şi bunurile bisericii. Din cei 12 episcopi, nici unul nu l-a trădat pe Domnul şi credinţa catolică. Toţi au suferit ani grei de închisoare. Şapte din cei doisprezece episcopi a murit în închisoare, mai mult de 350 de preoţi şi mulţi laici au murit în aceleaşi condiţii, iar mormintele lor nu sunt cunoscute. Aceşti martiri români ai secolului al XX-lea au murit în lagărele comuniste de foame, sete şi de frig. Nu au primit nici o îngrijire medicală. Călăii lor îi băteau şi îi smulgeau bărbile lor – toţi s-au sacrificat pentru dragostea lui Hristos.
Pr. dr. Raimondo Salanschi
